dezvelirea statuii

Despre lucrurile la care mă gândesc atunci când lumea mă întreabă de ce sunt trist.

Aleargă toți

Transit Strike Looms For New York City Commuters

Copil fiind trăiam cu impresia că adulții ar deține adevărul absolut: siguranța de sine pe care o afișau când îmi spuneau ceva, răspunsurile  prompte și reci,  găsirea de soluții rapide în problemele inopinate… trebuia să existe un moment crucial pe parcursul creșterii în care toate tainele universului să ți se dezvăluie subit și toate soluțiile să ți se ofere pe tavă pentru a le accesa după bunul plac oricând ai nevoie de ele, din acel punct și până la sfârșitul vieții.

Crescând, m-am lămurit că lucrurile nu stau deloc așa – nu de puține ori înțelegerea lor e sub nivelul celei pe care o are un copil, siguranța de sine admirată în trecut s-a deconspirat treptat ca dovadă de prostie și ignoranță.

Adultul ajunge într-un punct din care începe să ia drept adevăruri absolute diverse reguli/legi fie ele judecătorești, religioase, morale, parte din regulamente interne șamd și uită că de fapt prin definiție acestea sunt pur artificiale, create de indivizi ca el pentru diverse scopuri, uneori utile celor care le aplică, deseori utile celor care le concep. El uită că e un soi de maimuță atrofiată, cu un creier ceva mai performant, care dintr-un motiv neînțeles alege să se deplaseze pe două picioare și i s-ar părea absurdă ideea că cineva ar face altfel.

Caută să meargă numai pe asfalt fiindcă îi e frică să nu se murdărească de țărâna din care e plămădit, își pierde vremea cu alegeri debile între culori de materiale care să-i acopere trupul firav sau forme de preparare a materiei calorigene, de parcă nu toate s-ar dizvola în aceleași particule într-un tub despre a cărei existență și structură nu știe prea multe dar pe care îl numește generic, sigur pe sine, stomac.

Aleargă toți încolo și încoace, mereu grăbiți, fără a se gândi măcar o secundă că adevărul absolut nu există, că ceea ce identifică drept stomac nu se numește așa – nu se numește în niciun fel pentru că denumirile lucrurilor sunt tot artificiale, etichetări făcute de alte maimuțe pe două picioare.

Aleargă toți încolo și încoace, mereu grăbiți, mereu spre capătul prăpastiei.

Advertisements

IIB

 

Sunt următorul la rând, farmacista mă întâmpină zâmbind:

-Spuneţi, cu ce vă pot ajuta?

-Furosemid..

-Aveţi vreo reţetă?

-Nu, vreau trei pastile de 40 mg, sunt pentru o mătuşă, doctorii spun ca are nevoie pentru problemele ei cu inima, nu mă pricep.

-Am înţeles

Se întoarce cu privirea către dulapurile din spate pline de cutii cu medicamente şi după câteva secunde se îndreaptă către una din ele, scoate o folie şi vine cu ea spre mine.

Plătesc, iau medicamentul şi ies din farmacie.

 

Furosemid – un diuretic extrem de intens din clasa diureticelor de ansă, la 20 de minute după prima pastilă o să îşi înceapă efectul de blocare a reintrării  ionilor de sodiu, potasiu şi clor din tuburile rinichiului înapoi în organism – în 2 ore efectul o să fie maxim şi de acolo o să mai dureze încă 2 sau 3 ore până se termină, volumul urinar va creşte în timpul ăsta de până la 5 ori şi eu voi scăpa în sfârşit de excesul de sare acumulat în ultimele zile.

De ce vreau să scap de sare? Fiindcă valorile tensionale sistolice au fost mari în ultimele 2 zile, m-am gândit la 3 mecanisme potenţial implicate şi am început să iau măsuri împotriva fiecăruia: exces de sare pentru care soluţia rapidă e furosemidul, dezechilibru al hormonilor tiroidieni pentru care am întrerupt tratamentul cu Euthryox sau descărcare cronică de catecolamine împotriva căreia încerc să mă destind prin alergat.

 

Hipertensiunea e ultima găselniţă a ideilor mele obsedante, înainte a fost limfom Hodgkin, melanom dermal, cardiomiopatie hipertrofică, borelioză, stenoză aortică, vitiligo, glaucom şi lista poate continua la nesfârşit.. mereu e ceva, mereu trebuie să existe simptome pentru ceva şi ceva-ul ăla trebuie să fie mereu cât mai îngrijorător cu putinţă, boli a căror existenţă cei mai mulţi oameni nici măcar nu o bănuiesc.. toate mecanismele astea fine prin care organismul uman se poate deregla şi a căror cunoaştere detaliată mă bântuie în fiecare moment.

 

Ei se tem doar de câteva boli, le poţi număra pe degete, nu au auzit de meningoencefalita primară amoebiană căreia de când a fost descrisă pentru prima dată în 1960 doar 7 oameni i-au scăpat, având o rată de supravieţuire de sub 1%, nu au auzit nici măcar de banala disecţie de aortă în care cel mai mare vas de sânge din corp, de talia unui furtun, se sparge din senin şi moartea survine în câteva secunde şi habar nu au că un simplu punct negru sub unghie poate să însemne o formă agresivă de cancer sau că o baie în apă stătută te poate pricopsi cu Listeria, o bacterie care îmbolnăveşte mai mulţi oameni decât Salmonella sau botulismul şi care intră în celule şi provoacă inflamaţia creierului şi a ţesutului care îl înconjoară.

 

Toţi îşi văd de vieţile lor liniştite fără să cunoască măcar valorile normale ale tensiunii arteriale ori glicemiei, fără să ştie exact ce e ăla colesterol sau transaminază şi doar din când în când se mai sperie când aud că s-au îmbolnăvit diverse rude, fără să înţeleagă însă cum, de ce şi ce înseamnă boala respectivă dincolo de numele care nu le spune nimic.

 

Ba în ultima vreme au început chiar să apară adepţii unui fenomen de sinucidere în masă: refuzul vaccinurilor; câţi dintre ei ştiu oare că virusul tetanic sau rabic dă boli letale, imposibil de tratat de la un anumit punct.. ba cel rabic imposibil de tratat de la început astfel că atunci când apar primele simptome ale infecţiei deja e prea târziu pentru orice şi bolnavul moare în chinuri groaznice cu spume la gură după ce în prealabil trece printr-o stare de agitaţie extremă şi imposibilitatea de a bea măcar un pahar de apă fără să-i iasă înapoi pe gură iar tetanosul mai prietenos doar contractă muşchii în mod involuntar în spasme imposibile, atât de intense încât oasele se rup sub acţiunea lor şi inima se opreşte. Câţi dintre ei ştiu oare că virusul pojarului peste câţiva ani de la infecţie poate da panencefalita subacută sclerozantă – boală aproape invariabil fatală pentru care nu există niciun fel de tratament?

Ignorance is bliss.

 

 

sapientia et doctrina

Fiinţa vie în general şi poate mai mult decât restul, cea umană, este caracterizată de un proces continuu de adaptare la mediul extern prin capacitatea de a detecta schimbările care au loc şi de a răspunde le ele prin reglarea organismului (eliberare de hormoni sau secreţii exocrine, modificări de temperatură, stimularea unor grupe musculare sau a unor regiuni din creier etc)  şi cu timpul, prin experienţă, chiar ajunge să descopere şi să prefere anumite forme de răspuns, şi anume pe cele care s-au dovedit cele mai potrivite în situţia respectivă. – aici intră de asemenea şi forme de adaptare ale comportamentului, spre exemplu evitarea unor persoane dezagreabile ori încetarea atitudinilor ce pun viaţa în pericol.

Atunci când acest proces de adaptare, indispensabil vieţii, dintr-un motiv sau altul încetează, viaţa din organismul respectiv se stingea şi ea- când devenim incapabili să învăţăm care sunt parametri mediului  în care ne aflăm şi cum ar fi bine să răspundem la ei, devenim incapabili să supravieţuim.

Astfel că zicala ”Omul cât trăieşte învaţă” este greşită, corect fiind ”Omul cât învaţă trăieşte.”

dizolvare

Tot ce gândim.. ce simţim – rezultatul acţiunii unor neurotransmiţători pe receptori localizaţi în diverse regiuni din creier.

Gânduri, sentimente, conştiinţa – materializări ale unor substanţe chimice, molecule, atomi, aceeaşi care se găsesc şi în scaunul pe care stau şi tastele pe care le apăs în timp ce scriu.

Omul, fiinţa vie – nimic altceva decât o particularitate a structurării materiei elementare.

Frica de tristeţe, durere, moarte – simplă manifestare a instinctului de auto-conservare, lipsită de sens din punct de vedere al raţiunii universale: materia refuză să se transforme în materie prin procese similare celor care au adus-o la starea în care e.

Ca om, să te eliberezi de închisoarea fricilor conservatoare, cu toate formele pe care acestea le adoptă (foame, frig, libidou) este imposibil, asta dacă nu îi punem la socoteala pe cei etichetaţi drept „bolnavi psihic”.

Fiindcă în spatele oricărei structuri, de la cea mai elementară până la cea mai complexă, stă o formă de codificare a informaţiei, fenomenul poate fi catalogat drept o inerţie informaţională. Nimic nu poate exista fără un mesaj, fără un cod care să transforme non-sensul în sens.

Concluzie: având în vedere cele descrise, mă interesează nu răspunsul la întrebarea „Care e scopul (vieţii –eventual)?” pentru că răspunsul este fix informaţia din jur, ci mai degrabă „Care e întrebarea  al cărei răspuns este realitatea obiectivă (percepută deformat de noi prin vizorul îngust al instinctelor primare de auto-conservare)”.

simbiogeneză

Vine un moment în viaţa oricărui om din domeniul ştiinţelor în care trebuie să facă o alegere: fie accepţi realitatea dovedită în infinite rânduri, prin aplicaţii practice, a evoluţiei fiinţelor vii începând cu stadiul de bacterie, fie consideri că omul este de sine stătător şi că i se pot genera parteneri de populat întreaga planetă din diverse porţiuni ale cutiei toracice.

Să imbini cele 2 ipoteze e nefiresc şi să trăieşti în realitatea primei, continuând tolerarea undeva în colţul minţii, ca pe ceva cu totul rupt de exemplele din viaţă, a celei de-a doua, doar pentru că cineva aşa ţi-a inoculat la o anumită vârstă când mintea ţi-era vulnerabilă, este ipocrizie.

https://en.wikipedia.org/wiki/Symbiogenesis

singurăcoare

Singurătatea e adiere, răcoare.. şi la fel ca aceasta e fie revigorantă fie ultima picătură ,dintr-un şir de factori, ce te bagă în hipotermie şi îţi opreşte inima.

Azi te sufoci fără ea, mâine te-a tras curentu’.

direcția 2 treimi din trompă

Spermatozoidul care ajunge să fecundeze ovulul nu s-a oprit undeva pe traseu să zică “lasă că uite ce bine e și aici, lasă că oricum uite cât de mulți sunt și în spatele meu, lasă că aici mi-am făcut prieteni și cunosc deja împrejurimile” și nici “dacă mă bat ceilalți de voi continua? dacă mă pândesc cine știe ce pericole? dacă mă descompun pe drum?”. El a mers până la capăt, și-a îndeplinit destinul, a dobândit privilegiul de a trece într-o nouă lume imposibil de conceput.