dezvelirea statuii

Despre lucrurile la care mă gândesc atunci când lumea mă întreabă de ce sunt trist.

sfatoree

Supune orice experimentului, analizeazează avid, dedu empiric şi fă din orice un studiu de caz. Trage mereu concluziile şi adaptează-te lor.

Riscă orice în afară de viaţă, pune experienţa mai presus de material şi nu te conforma în totalitate niciodată.

Priveşte critic orice, contrazice-te şi când ştii sigur că nu ai dreptate, procesează argumentele care ţi se aduc dar mai ales procesează modul în care îţi sunt aduse.

Stabileşte-ţi obiective care mai de care mai stupide şi tratează-le ca pe scopul tău în viaţă, învaţă din drumul care te duce la atingerea lor şi râzi de perplexitatea oamenilor în faţa dârzeniei tale absurde.

Ce nu înţelegi imită, explică-ţi motivele gestului în funcţie de rezultatele obţinute prin aplicarea lui.

tremens

Nu am pretenţia că aş fi făcut vreodată ceva semnificativ din punct de vedere artistic dar îmi dau seama totuşi că forţa creatoare trebuie să vină dintr-un zbucium interior, din turbare, din intensitate.

Inspiraţia nu poate izvorî dintr-o viaţă călâie, creaţia presupune exaltare, flacără, delir.. e sublimarea emoţiilor asfixiante.

Ordinea, formalitatea şi scrupulozitatea sunt sterile.

Există filme pe parcursul cărora ești nevoit a-ți aminti, de fapt mai degrabă a-ți impune conștientizarea faptului  că ceea ce vezi este ficțiune iar oamenii niște actori, altfel acțiunea este aproape imposibil de suportat.

De mult nu mai văzusem un astfel de film.

Apa trece şi pietrele ce formau podul nu rămân

2015-10-24-15-35-06

 

Îmi amintesc de parcă a fost mâine

cum ne plimbam, stând ficşi pe loc, grăbiţi,

cum dimineţile cotcodăcea un câine,

cum ne-aşezam în pat să ne trezim, topiţi.

 

Ne-ndepărtam mereu ca să ne-atingem,

îmi amintesc de parcă a fost mâine.

Puneam scrisorile pe foc ca să îl stingem

şi s-auzim mai bine, în urechi, miezuri de pâine.

 

Am uitat totul atât de lucid..

Dar ce tot spun mai devreme tăceam

că-mi amintesc de parcă a fost mâine.

Ştiu că din ochi lacrimi scuipam când nu plângeam.

 

Imaculaţi, ca rufele pătate,

în lanţurile libertăţii prizonieri,

aş vrea să-mi amintesc dar din păcate

am uitat totul de parcă a fost ieri.

rusnaci la pârnaie

« Dostoïevski chemine sur différents thèmes de la nature humaine et de la condition humaine » se încheie scurta descriere a clasicului rus în articolul dedicat lui pe wikipedia, varianta în limba franceză, şi exact acest studiu asupra naturii umane făcut şi prezentat într-un mod foarte direct, brut, sincer, mi s-a părut a fi tema principală din romanul ale cărui ultimi pagini tocmai ce le-am parcurs: „Amintiri din casa morţilor”.

Este cel de-al optulea volum pe care l-am citit, după “Idiotul”, „ Crimă şi pedeapsă”, „Fratii Karamazov”, „Demonii”, „Însemnări din subterană” , „Adolescentul” şi „Jucătorul”, al cuiva care ar putea trece drept unul dintre autorii mei preferaţi.

Fără să urmeze un fir complex al acţiunii, sau mai exact un fir al acţiunii de orice fel, Dostoievski încearcă sa contureze cât mai bine profiluri psihologice colegilor de ocnă ai lui Alexandr Petrovici Goriancikov ce-şi ispăşeste o pedeapsă de 10 ani într-o închisoare din Siberia, de multe ori ajungând să facă supoziţii foarte complexe ce au ca puncte de plecare caracteristici aparent nesemnificative ale acestora. Cel mai probabil în spatele scrierilor şi caracterului personajelor stă însăşi exprienţa trăita de autorul rus în perioada incarcerării sale pentru 4 ani.

Sunt prezentate tipologii de personalităţi, de caractere, de oameni, care dacă nu vor fi lesne de regăsit în propriile experienţe ale cititorului vor constitui cu siguranţă excelente exerciţii de analiză.

Intersant este că pe lângă o caracterizare să-i spunem individuală există şi una a spiritului deţinuţilor luaţi ca un singur corp, o caracterizare colectivă care în cele din urmă prin consecvenţa ei reuşeşte să dea o idee destul de cosistentă asupra conştiinţei comune a acestora şi asupra perspectivei din care ei înţeleg situaţia în care sunt puşi,

Alexandr Petrovici este văzut până în ultima zi de ispăşire a pedepsei ca fiind diferit de majoritatea constituită din oameni simpli, rezistenţi, obişnuiţi cu muncile grele şi cu alt sistem de valori, ceea ce face din integrarea sa un act foarte dificil, dificultate ce se poate extrapola şi la diferenţele de percepţie cu privire la viaţă dintre intelectuali şi oamenii de rând aflaţi chiar în afara gratiilor.

Inflamaţie

creierii nopţii

insomnie …din nou

creierii mei

incandescenţi, dogoare

ţipăt al conştiinţei

de luptă, cu ecou

creierii mei – arcaşi

săgeţi înaripate

aripi de gând, Icarus

ceară topită, un parfum de fulgi arşi

somn imposibil

manie? plauzibil

creierii nopţii

tac

creierii mei

la atac.

 

 

Munţi, zăpadă.. coafura rezistă

Sieranevada :

Aparent mulţi nu văd nicio legătură între titlul filmului şi acţiunea din acesta. Poate greşesc dar mie mi se pare una destul de clară.

Sierra Nevada e un masiv muntos din Spania al cărui nume ar însemna în traducere „lanţ muntos înzăpezit” sau „lanţ înzăpezit” iar filmul urmăreşte exact evoluţia legăturilor dintr-o familie extinsă, soarta lor înlănţuită datorită relaţiilor de rudenie/prietenie. Când mai iei în considerare şi că filmările s-au făcut iarna şi că în anumite scene, ferestrele apartamentului în care se desfăşoară acţiunea sunt luate cu asalt de către imenşi fulgi de zăpadă, legătura devine una destul de evidentă.

Începutul e unul destul de plictisitor şi ciudat; spectatorul s-ar putea să înceapă a-şi pune întrebări cu privire la alegerea facută, poate chiar să devină neliniştit, mai ales în contextul duratei de aproximativ 3 ore a peliculei. Neliniştea însă îi trece parţial după ce acţiunea se mută în maşina condusă de Lary (Mimi Brănescu), care prin nonşalanţa şi sarcasmul răspunsurilor (ce vor continua pe parcursul întregului film până să îşi ia bătaie) date soţiei sale Laura (Cătălina Moga) reuşeste să stârnească dacă nu râsul în hohote măcar zâmbetul celor din sală. Dar să revenim la început: e filmat la o intersecţie de straduţe din Bucureşti, de pe trotuarul opus celui pe care nişte omuleţi  aleargă de colo-colo, câteodată pe jos câteodată în maşină, lăsându-te să te întrebi care dintre ele vor fi personajele urmărite în film. Când mai pui la socoteală şi faptul că jumătate din cadru e ocupat de pavilionul unei maşini atunci înţelegeţi de ce l-am catalogat drept ciudat.

De altfel tehnica de filmare este una destul de neobişnuită, după părerea mea, pe parcursul întregului film. Multe cadre sunt filmate din holul unui apartament (exagerat de) întunecat, într-un stil clar-obscur, acestea fiind puse pe câte o cameră sau alta în funcţie de ce uşă e deschisă (câteodată niciuna) iar sunetele, în încercarea de a păstra autenticitatea poziţionării camerei, se aud slab şi neclar până la de-a dreptul neinteligibil. Toată lipsa asta de lucşi ar da senzaţia unui film de groază mai degrabă dacă ar fi adăugate altfel de sunete şi dacă apartamentul nu ar fi unul cu totul şi cu totul specific blocurilor comuniste în care majoritatea locuitorilor probabil se bucură de frumoasa vârstă a 3-a.

Despre personaje nu voi vorbi foarte mult, doar câteva lucruri care mi s-au părut notabile. Presupun că ele reprezintă tipologii ale românului modern.

Lary, cam singurul personaj neantipatic  până la capăt, alege, după cum spuneam, în detrimentul aspectului său aparent sumbru, cel mai probabil datorat perioadei de doliu, să refuze a lua lucrurile prea în serios, chiar şi atunci când pentru ceilalţi ele par a fi de-a  dreptul tragice. E un individ civilizat, cumpătat, fost neurolog care acum se ocupă cu vânzarea de medicamente şi un fel de personaj principal. Capacitatea lui de aface haz de necaz îi dispare atunci cand este luat la înjurături şi chiar agresat în urma unui conflict început de Laura care plecată singură la Carrefour şi uitând să-şi ia ţigări se opreşte la un magazin, parcând pe locul cuiva, unde, trezindu-se blocată este apoi la rândul ei înjurată şi aproape bătută de către un locatar al blocului (Andi Vasluianu). Pe scurt: sub acţiunea emoţiilor puternice el se destăinuie soţiei  cu privire la copilăria ciudată sub spectrul tatălui adulter şi mamei care alege să ignore în mod voit acest aspect, într-o parcare din faţa unui bloc în construcţii.

Fast forward despre acţiune şi personaje fiindcă vreau să discut mai degrabă despre alte aspecte:

Acţiunea se desfăşoară după cum am spus într-un apartament vechi, cu ocazia parastasului ţinut  la 40 de zile dupa moartea tatălui lui Lary.

Sebi e un individ adept al terapiei conspiraţiei, dependent de internet, într-o continuă tentativă de multe ori ridiculizată de a-i convinge şi pe ceilalţi despre veridicitatea ideilor sale. El e trezit la realitate doar atunci cand tatăl desfrânat şi bătăuş cu porecla de Toni Mexicanu’ (perfect interpretat de Sorin Medeleni) îşi face apariţia la parastas spre indignarea tuturor, cu precădere a soţiei înşelate (Ana Ciontea) care bocise o bună parte din film, într-un mod aproape neverosimil şi enervant, smiorcăind fiecare cuvânt.

De altfel nu a fost singura:  Sandra (Judith State), sora lui Lary, se smiorcăie la fel de tare din cauza preaslăvirii regimului comunist de către semi-senila Evelina (Tatiana Ienkel), senilitate care nu am reuşit nici până la sfârşit să înţeleg dacă trebuie atribuită personajului sau mai degrabă actriţei.

Nuşa (Dana Dogaru, perfect interpretată de asemenea, ea şi Toni dând cel mai mare grad de autenticitate personajelor jucate) e soţia răposatului, de o religiozitate fixistă dar destul de raţională în rest, singura căreia chiar îi pasă ca preotul să ţină slujba înainte ca lumea înfometată să se năpustească asupra sarmalelor şi mămăligii. Asta dacă nu îl luăm în considerare pe dl. Popescu (interpretat de magicianul abracadabrian Marian Râlea), un individ pios şi limitat, genul pe care ţi-e şi ruşine să-l contrazici şi ale cărui teorii nu pot decât să trezească un râs înfundat.

În film apar şi Cami, sora lui Sebi, adolescentă rebelă, victimă a cuplului disfuncţional Toni-Ofelia, care îşi aduce o prietenă croată în stare de semi-inconştienţă (Petra Kurtela) ce îşi marchează  traseul prin decorul filmului cu vomă la fel cum ar face-o un câine cu urină; soţul arogant al Sandrei – Gabi (Rolando Matsangos); Relu (Bogdan Dumitrache) fratele lui Lary de o complicitate delicioasă la scena finală; o tipă care greşeşte măsura unui costum cumpărat pentru Sebi;  câţiva figuranţi şi .. preotul (Valle Dellakeza): un fel de Godot autohton care spoiler alert spre deosebire de acesta, îşi face în cele din urmă apariţia.

Despre preot:  după părerea mea filmul surprinde multe aspecte atât de familiare nouă românilor: situaţii, emoţii, senzaţii.. de altfel totul este atât de autentic românesc încât încerc să-mi deau seama ce înţelege un spectator străin din toate astea, reuşeşte el oare să priceapă semnificaţiile din spatele fiecărui gest sau motivul pentru care lucrurile se desfăşoară în felul în care o fac?

Perspectiva unui american să zicem asupra acţiunii e probabil similară cu cea a unui român ce vizionează un film ilustrator al vieţii de prin orientul mijlociu. Mulţi s-ar ataca destul de tare la afirmaţia asta şi ar reproşa „ba nu! si noi suntem tot crestini!”

Legat de asta..unul dintre aspecte foarte bine suprinse în Sieranevada este creştinismul „de suprafaţă”: cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoara în aşteptarea preotului cu toate ca o singură persoană, Nuşa, dă doi bani pe semnificaţia din spatele slujbei, restul fie revoltandu-se la fiecare minut reclamând foamea acerbă ce i-a cuprins fie mâncând pe furiş.  A nu se înţelege că scăderea importanţei pe care oamenii o acordă religiei e ceva ce se găseşte doar la noi, nu, este un eveniment global, doar că păstrarea unor obiceiuri şi ale unor tipare comportamentale dintr-un soi de inerţie, fără ca cineva să le mai ştie sensul sau să-i mai pese cuiva de acesta e un laitmotiv al existenţei pe aceste meleaguri.

Finalul este marcat de un apogeu al manifestării umorului (negru) ca răspuns la absurdităţile existenţei, tradus printr-un râs contagios generat şi întărit de complicitatea dintre cei doi fraţi, fii ai răposatului, contagiozitate care va trece poate şi dincolo de ecrane.

În final: nu este Avengers, nici Batman şi acţiunea nu se petrece în Westeros. Printre actori nu se numără Jason Statham şi nici vreun românaş care să-i semene, nimeni nu împuşcă pe nimeni, nimic nu explodează în afară de Andi Vasluianu şi nicio tipă nu se dezbracă. Dacă elementele amintite mai sus sunt prezente în 90% din filmele pe care le vizionaţi de obicei vă veţi pierde 3 ore din viaţă cu Sieranevada.

Pentru restul: e un film interesant, probabil nu va câştiga un Oscar dar prezintă autentic lumea în care trăim; ce vreau să spun e că nu părăseşti atmosfera din film nici după ce se reaprind luminile, nici după ce părăseşti sala de cinema şi nici chiar dupa ce ajungi acasă. Pentru o bună perioadă de timp vei avea impresia că încă te uiţi la …Sieranevada.